Eroi sunt încă (3/3)

Prea mulţi oameni privesc adesea prea multe lucruri ca fiind ale lor de drept: sănătate, viaţă, familie, loc de muncă etc. Astfel de oameni sunt obişnuiţi să creadă că e numai normal să poţi face atât de multe lucruri fără nici o problemă, fără să te gândeşti prea mult la ele. Din cauza aceasta majoritatea oamenilor sunt mediocri, nu se evidenţiază cu nimic faţă de ceilalţi. Eroii sunt acei oameni care încearcă şi chiar depăşesc barierele care pentru ceilalţi oameni par de netrecut, acei oameni care îşi propun un ţel şi care nu se abţin de la nici un efort necesar pentru a-şi atinge scopul. Cine nu are un vis măreţ cu privire la viitor, este condamnat la mediocritate.

Oscar a fost unul dintre cei 250-300.000 de copii care s-au născut în ziua de 22 noiembrie 1986. Bucuria părinţilor a fost curmată brusc de vestea că fiul lor s-a născut fără peronee. Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, peroneul este acel os lung și subțire al scheletului (uman), situat între genunchi și gleznă, care se articulează cu tibia și cu metatarsul, împreună cu care formează scheletul gambei. Din cauză că el nu avea aceste oase când s-a născut, la vârsta de numai unsprezece luni, lui Oscar i-au fost amputate ambele picioare. Pe vremea când alţi copii încep să înţeleagă lumea din jurul lor, învaţă să meargă şi să alerge, Oscar îşi dădea seama că el este diferit, că el nu poate fi ca oricare alt copil de vârsta lui. Când a mai crescut însă, şi-a spus că poate fi la fel de normal ca ceilalţi, că poate merge, alerga. Dar el nu s-a oprit aici: Oscar şi-a propus să facă ceea ce nici un alt om n-a mai făcut până acum; el a îndrăznit să aibă un vis măreţ, pe care a căutat să-l pună în practică.

Ajutându-se de nişte proteze speciale, el a început să se antreneze pentru a participa la jocurile olimpice ca… atlet. Nici nu mi-a venit să cred când am auzit de lucrul acesta: un om fără picioare, credeam eu, abia poate să meargă slujindu-se de proteze, dar să alerge mi se părea prea de tot. La început el a participat în competiţii organizate pentru cei care aveau probleme locomotorii, nu atât de grave însă încât să nu poată participa. Oscar a stabilit 26 de recorduri mondiale în probele pentru persoane cu dezabilități la care a participat.
Dar visul lui nu s-a oprit aici: el a decis că vrea să-şi măsoare forţele cu cei mai buni atleţi ai lumii, care sunt „normali”. Iniţial, nu i-a fost permis să alerge în competiţie din cauză că se credea că protezele lui deosebite îi oferă un anumit avantaj faţă de ceilalţi atleţi, însă decizia a fost revizuită astfel încât anul acesta Oscar Pistorius a făcut parte din echipa ţării sale, Africa de Sud, la campionatele mondiale care au avut loc la Daegu, Coreea de Sud. La proba de 4x400 metri (ştafetă) echipa sa a obţinut locul doi. Aventura lui Oscar va continua, pentru că el este decis să îşi continue cariera de atlet. Ceea ce a obţinut până acum n-a fost uşor. A fost nevoie de multe sacrificii, antrenamente obositoare şi eforturi care păreau uneori supraomeneşti, dar Oscar nu s-a lăsat învins de „soartă”. El ştia că are un scop şi în fiecare zi căuta să devină mai bun şi tot mai bun în ceea ce face, să îşi depăşească limitele şi să se apropie tot mai mult de ţelul propus. El nu s-a lăsat descurajat de handicapul pe care l-a avut încă de când s-a născut şi nici de privirile „ciudate” care-i erau adresate uneori. El a devenit un erou pentru mulţi, pentru că n-a acceptat mentalitatea de înfrânt.

Şi tu poţi deveni un erou. Poate nu la nivel mondial şi nici chiar naţional; dar pentru prietenii tăi, pentru rudele tale, vecinii tăi sau oamenii din localitatea în care te afli, pentru cei care au aceleaşi probleme ca şi tine, pe care-i înţelegi – pentru toţi aceştia TU poţi fi un erou. Vreau să subliniez doar două calităţi ale unui erou pe care şi tu le poţi manifesta: 1) Sacrificiul de sine – eroul nu se gândeşte la el, la problemele lui, la necazurile prin care trece sau la dificultatea misiunii care i-a fost încredinţată. El se uită pe sine şi îşi sacrifică până şi viaţa dacă lucrul acesta aduce un beneficiu celorlalţi. 2) Lucruri ieşite din comun – erou este acel om care face lucruri pe care alţii le consideră imposibile sau, cel puţin, greu de realizat; eroul face lucruri pe care alţii nu au curajul să le facă, sau nici măcar nu îndrăznesc să creadă că le pot face. Oscar a manifestat aceste două calităţi în viaţa sa şi am convingerea că şi tu, dragul meu cititor, poţi dovedi că ai aceste calităţi.

Poate că te întrebi cum ai putea să fii şi tu un erou, poate că te gândeşti că piedicile care-ţi stau în cale sunt de netrecut. Poate că te gândeşti: aş fi făcut atâtea pentru alţii dacă n-aş fi fost „legat”de un scaun cu rotile. E timpul să-ţi schimbi atitudinea, mentalitatea. E vremea să crezi în Hristos. Oare câţi oameni ar fi în stare să suporte tortura, să îndure prigoană, să rabde de foame, să ignore batjocura pentru a-şi împlini misiunea pe care o au pe pământ?!?! Iată cuvintele unui om care a îndurat mai mult decât credem că ar fi posibil pentru un om să îndure – el a făcut-o din dragoste pentru oameni, pentru că dorea să le împărtăşească şi lor mesajul Evangheliei, al mântuirii în Hristos: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13). Ideea centrală a acestui verset nu este totul, pot totul, ci în Hristos. Pavel a fost un erou al credinţei, a reuşit să străbată valea umbrei morţii pentru că nu era singur, ci împreună cu Hristos.

Poate că ai auzit deja de Nick Vujicic, însă exemplul lui mi se pare foarte pertinent. El s-a născut în decembrie 1982, suferind de un sindrom foarte rar: tetra-amelia – practic, s-a născut fără membre. Iniţial mama lui nici n-a vrut să-l aibă lângă ea; tatăl lui de asemenea a fost foarte şocat atunci când l-a văzut. La vârsta de 10 ani Nick a încercat să se sinucidă, simţindu-se ca o povară prea grea pentru părinţii lui, dar tentativa sa a eşuat. În timp, el a învăţat să accepte crucea pe care o are de purtat şi a început să se gândească la ce ar putea să facă în viaţă. A absolvit facultatea de economie, obţinând două diplome. Însă cea mai mare realizare a lui este aceea că îi motivează şi pe alţii să nu accepte mentalitatea omului înfrânt. A călătorit în peste douăzeci de ţări ale lumii pentru a împărtăşi milioanelor de ascultători speranţa şi credinţa care-i umplu inima.

Părinţii lui Nick sunt creştini şi el L-a putut cunoaşte pe Dumnezeu încă de când era copil. Ca orice om care a auzit despre dragostea lui Dumnezeu şi care trece prin necazuri, Nick s-a întrebat: Dacă Dumnezeu mă iubeşte, de ce a îngăduit să mă nasc aşa? Răspunsul l-a găsit într-un pasaj din Scriptură (Ioan 9:1-7): ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Astfel Nick a devenit un mesager al speranţei, încurajându-i pe oameni să-L caute pe Dumnezeu pentru a descoperi planul pe care El îl are cu fiecare dintre ei. În acelaşi timp, o relaţie profundă cu Dumnezeu aduce pace, bucurie şi speranţă.

În ziua de 31 august 1945 se năştea, în Tel-Aviv, Itzhak Perlman. Viaţa lui a fost una normală până la vârsta de 4 ani, când a contractat o boală nemiloasă, poliomielita. Din fericire pentru el, recuperarea a fost una destul de bună, dar avea să meargă toată viaţa lui în scaunul cu rotile sau ajutându-se de cârje. Încă de când era un copil şi-a manifestat interesul de a studia vioara, astăzi fiind numărat în lista celor mai proeminenţi violonişti ai celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. A studiat mai întâi în Israel, apoi în Statele Unite cu unii dintre cei mai mari profesori de vioară ai lumii de-atunci. A cântat la Casa Albă cu ocazia dineului organizat în cinstea Reginei Elisabeta a II-a care se afla în vizită în SUA; împreună cu alţi trei muzicieni cu renume mondial, a cântat la ceremonia de inaugurare a mandatului actualului preşedinte al SUA, Barack Obama. De asemenea, a interpretat coloana sonoră a câtorva filme, cum ar fi celebra ecranizare Lista lui Shindler.

Perlman şi-a folosit şi vocea în câteva ocazii, cântând alături de alţi solişti celebri, printre care Placido Domingo şi Luciano Pavarotti. A cântat alături de mai multe orchestre cum ar fi Orchestra Filarmonicii Israel (Israel), Orchestra Simfonică din Detroit (SUA). De asemenea, Itzhak Perlman a activat ca dirijor de onoare sau dirijor principal al câtorva orchestre din SUA. Astăzi el cântă la una dintre cele mai scumpe viori din lume, făcută de faimosul Stradivarius în urmă cu aproape trei sute de ani.

Iată un alt om care n-a acceptat mentalitatea unui om înfrânt de soartă sau blestemat/pedepsit de Dumnezeu, ci care a continuat să facă paşi spre atingerea ţelului său în ciuda handicapului de care suferă şi astăzi. Aş putea să umplu pagini întregi cu exemple de astfel de oameni care în ciuda necazurilor care au intervenit în viaţa lor, în ciuda problemelor de sănătate care i-au lovit fără să le ceară voie, au continuat să lupte; aceşti oameni au ales să nu se plângă de starea în care se găsesc, să ignore ceea ce oamenii „normali” numesc un „handicap”, să creadă că pot face ceva pentru ei şi pentru semenii lor. Mă opresc aici cu exemplele, pentru să sunt sigur că ai înţeles ideea: şi tu poţi fi un nume în această listă; şi tu poţi demonstra lumii că ai o mentalitate de învingător, că nu te dai bătut.

Dragă cititorule, nu pot să-ţi răspund la întrebarea de ce? Nu pot să-ţi spun de ce Dumnezeu a îngăduit ca în viaţa ta să se abată necazul. Nu pot să-ţi spun care va fi direcţia în care vei merge, dar, în intersecţia în care te afli acum, pot să-ţi sugerez drumul către Împărăţia lui Dumnezeu. Dintre multele drumuri care pornesc de-aici, te invit să-l alegi pe cel care merge spre cer. Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, Acela care a murit pentru tine pe dealul Căpăţânii te-aşteaptă să faci cu El primul pas pe drumul care duce înapoi, către Paradisul pierdut. El are un plan cu viaţa ta. Poate nu vei deveni vicecampion mondial la atletism şi nici un violonist celebru; poate că nu vei fi un vorbitor internaţional sau un poet cu renume. Însă drumul pe care vei merge împreună cu Iisus se termină în veşnicie. Poate că vei trece prin momente grele, dar sunt convins că Dumnezeu îţi va aduce pace, bucurie şi te va conduce în viaţă ca să împlineşti planul Lui.


Acesta este ultimul din seria de trei articole publicate în revista "Împreună"...

Eroi au fost (2/3)

Arşiţa zilei se mai potolise în vreme ce soarele se apropia, fără grabă, de linia orizontului pe care avea să o traverseze în curând. Un tânăr, care nu părea să aibă mai mult de optsprezece ani, mergea cu paşi grăbiţi pe drumul care duce la Dotan. Din când în când scruta zarea sperând să vadă tabăra oamenilor pe care-i căuta. Le aducea provizii şi veşti bune. Pe când se apropia de sfârşitul călătoriei sale bucuria începu să răsară în inima lui. Dumnezeu îl ajutase să ajungă în siguranţă la destinaţie, îl ferise de multele necazuri care ar fi putut să vină peste el; un somn bun avea să înlăture oboseala adunată în timpul călătoriei pentru ca în zorii zilei următoare să parcurgă acelaşi drum în sens invers.

Dar fraţii lui aveau alte planuri. L-au dezbrăcat de haina lui frumoasă şi l-au aruncat ca pe un sclav în groapa cea adâncă, rece, iar înainte de-nnoptat fiul iubit ajunse rob, vândut chiar de ai lui. Călătoria până în Egipt a durat câteva zile, timp în care Iosif a căutat răspuns la dureroasa întrebare: de ce? Fusese credincios lui Dumnezeu, ascultase de părinţi, era un creştin devotat… atunci, de ce a permis Dumnezeu unui astfel de blestem să vină peste el? Nici măcar nu fusese alegerea lui, nu greşise cu nimic; tatăl său îl trimisese la Dotan, fraţii lui îl vânduseră ca sclav: alegerile altora au adus nenorocirea în viaţa lui; de ce îngăduia Dumnezeul lui Iacov să i se întâmple aşa ceva?

Schimbarea părea definitivă. Toată viaţa lui avea să fie un rob, în timp ce trădătorii, fraţii lui, aveau s-o ducă bine. Dar Iosif nu era descurajat – ştia că Domnul e cu el. Tot ce avea de făcut era să rămână credincios lui Dumnezeu. În scurt timp Iosif a devenit, probabil, cel mai tânăr administrator din Egipt. Credincioşia lui a fost răsplătită de Dumnezeu, care l-a înălţat mai mult decât şi-ar fi putut imagina el: dintr-un condamnat la moarte a ajuns administratorul unui funcţionar egiptean. El era cel care organiza totul pe proprietatea lui Potifar, toţi ceilalţi îl ascultau întocmai. Probabil că Iosif se gândea cam aşa: Ce bine că am rămas credincios lui Dumnezeu! El ştie că n-a fost vina mea că am ajuns rob în Egipt şi de aceea m-a făcut administratorul averii lui Potifar. De-ar şti fraţii mei, ar fi invidioşi.

Se pare că Iosif nu învăţase toată lecţia. Prin urmare, Dumnezeu a îngăduit un alt necaz în viaţa lui. Acuzat de tentativă de adulter, Iosif coboară pe scara socială chiar mai jos decât era când ajunsese în Egipt: acum nu mai era doar sclav, era un sclav privat de libertate. Deşi directorul închisorii îl promovase în funcţia de administrator, libertatea stătea departe de el. De data aceasta fusese vina lui – el însuşi alesese să respingă avansurile soţiei lui Potifar, nenorocirea venise în urma alegerii lui – o alegere corectă, judecând după standardul divin, dar cu urmări neplăcute. De data aceasta Iosif ar fi putut spune: Doamne, doar mi-am învăţat lecţia! Ştiu că pot să am încredere în Tine în orice situaţie. Am învăţat lecţia de prima dată, de ce ai îngăduit să ajung aici? Dar el a rămas consecvent în credinţa lui, încrezător în Dumnezeul lui.

Răsplata nu s-a lăsat aşteptată prea mult: din puşcăriaş, fără campanii electorale, fără să facă parte din vreun partid, a ajuns primul ministru al celui mai mare imperiu cunoscut pe vremea aceea. Ce lecţii putem învăţa din experienţa lui Iosif?!?! În primul rând, putem observa că necazurile nu ocolesc pe cei care sunt credincioşi lui Dumnezeu. Dar nenorocirile care se abat peste noi nu pot şi nu trebuie să fie scuze pentru a renunţa la ataşamentul nostru faţă de Dumnezeu. Indiferent de situaţie, consecvenţa şi relaţia personală cu Dumnezeu aduc, mai devreme sau mai târziu, roade în viaţa noastră, atât pe pământul acesta cât şi în Împărăţia lui Dumnezeu. Aţi observat, probabil, că înălţarea lui Iosif a fost cu atât mai măreaţă cu cât el era mai jos în ochii oamenilor: pe când era sclav, a ajuns administratorul lui Potifar, iar când oamenii îl considerau un infractor, închis pentru crimele sale, Dumnezeu l-a ridicat la statutul de prim-ministru.

Poate că şi tu, dragă cititorule, te vezi mic; poate că cei din jurul tău se consideră mai presus de tine şi te „ajută” să înţelegi această opinie a lor. Dacă aşa stau lucrurile, e vremea să te gândeşti la Iosif, să urmăreşti experienţa lui cu Dumnezeu: pe când fraţii lui vedeau în el doar un puşti înfumurat, pe când egiptenii nu vedeau mai mult decât un sclav, pe când el însuşi se vedea un puşcăriaş, Dumnezeu vedea altceva în el – Dumnezeu vedea un prim-ministru de succes, vedea un misionar zelos, un salvator de suflete. Experienţa lui Iosif ne învaţă că este timpul să împrumutăm „ochelarii” lui Dumnezeu atunci când ne privim în oglindă sau când îi privim pe semenii noştri, astfel încât să ne vedem pe noi înşine şi să-i vedem pe cei din jurul nostru aşa cum ne vede Dumnezeu. El vede în tine şi în fiecare om o valoare atât de mare încât a dat pe Fiul Lui ca să te aibă lângă El. Tu de ce ai lăsa problemele şi grijile să îţi întunece această perspectivă?

Iosif a înţeles, în cele din urmă, de ce a îngăduit Dumnezeu ca el să treacă prin toate acele necazuri. Ce-i de făcut însă atunci când nu putem înţelege?!?!

..............................

Trăia cândva, într-o ţară depărtată, un om foarte credincios. Ca răsplată pentru credincioşia lui, Dumnezeu i-a dat înţelepciune, astfel încât omul acesta a strâns o avere impresionantă. Pe vremea aceea averea nu se estima în zerourile din bacă, ci în numărul de vite pe care cineva reuşise să le strângă; şi unii oameni aveau multă răbdare, căci altfel n-ar fi reuşit să numere toate animalele pe care omul acesta le avea. Toţi îl vorbeau de bine, ba chiar şi Dumnezeu Se lăuda cu el – avea şi de ce: îi ajuta pe săraci, îi găzduia pe drumeţii obosiţi, îi sfătuia, în înţelepciunea lui, pe toţi cei care aveau nevoie de sfat.

Dar Dumnezeu îi permite Satanei să-l sărăcească de tot, într-o singură zi. Miile de animale au fost ucise sau furate, toţi angajaţii lui ucişi sau răpiţi. Chiar şi copiii lui Iov au fost ucişi în ziua aceea. Schimbarea care a avut loc în viaţa lui părea, ca şi în cazul lui Iosif, iremediabilă. Ca şi Iosif, Iov se întreba de ce? De ce a îngăduit Dumnezeu un necaz atât de mare în viaţa lui? Oare ce greşeală săvârşise, astfel încât să-l mânie pe Dumnezeu aşa de tare?
Prietenii lui au venit pe la el să-l consoleze. Poate că i-au adus câte ceva de mâncare şi alte lucruri necesare unei gospodării, sau ce mai rămăsese din ceea ce era cândva o casă plină de fericire şi binecuvântare. O săptămână-ntreagă l-au privit pe Iov cum se chinuia să-şi mai aline suferinţa slujindu-se de-un ciob. O săptămână-ntreagă au stat lângă el fără să spună măcar un cuvânt, căutând răspuns la marea întrebare: de ce? De ce oare îngăduise Dumnezeu un astfel de necaz în viaţa credinciosului Iov?

După cele şapte zile de aşteptare, prietenii lui, crezând că au descoperit răspunsul, încep să-mpartă cu sărmanul Iov opiniile lor. Ei s-au gândit că Dumnezeu l-a pedepsit pe Iov pentru că nu ascultase de El. Şi-au petrecut ore întregi acuzându-l ba de una, ba de alta. Iov le explică faptul că viaţa lui nu are pată, ceea ce complică şi mai mult lucrurile: dacă ar fi păcătuit, atunci răspunsul ar fi fost simplu – Dumnezeu l-a pedepsit; dar el era nevinovat.

În cele din urmă Dumnezeu intervine în discuţie şi îi oferă lui Iov un răspuns cu totul neaşteptat: Eu sunt Creatorul şi Susţinătorul universului, al pământului, al oamenilor. Chiar dacă tu nu înţelegi de ce, ai încredere că Eu ştiu care este problema ta şi că am grijă de tine, aşa cum mă îngrijesc ca stelele să fie la locul lor pe bolta cerului, aşa cum am grijă de animalele sălbatice. Şi Iov nu şi-a pierdut credinţa. Probabil n-a înţeles niciodată motivul pentru care Dumnezeu a îngăduit trecerea lui pe lângă hotarul morţii, dar el a avut încrederea că Dumnezeu ştie ce face. Pe lângă această încredere în Dumnezeu, Iov avea şi o altă perspectivă asupra lucrurilor, decât prietenii lui. El înţelesese că viaţa aceasta nu-i decât o călătorie pe o planetă aflată sub blestemul păcatului; el aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. Iată care au fost cuvintele lui: „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu, şi că se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea, şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, şi nu ai altuia. Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înlăuntrul meu (Iov 19:25-27)”. Iov ştia că într-o zi Dumnezeu va face dreptate, că într-o zi credincioşia lui va fi răsplătită. El aştepta întâlnirea cu Mântuitorul Său.

Chiar dacă nu înţelegem motivul pentru care Dumnezeu îngăduie necazuri în viaţa noastră, să nu uităm niciodată istoria lui Iov: să ne păstrăm credinţa şi încrederea în Dumnezeu, aşteptând întâlnirea cu Mântuitorul nostru, Isus Christos. Va veni o zi când bucuria va lua locul durerii, când necazurile noastre vor face loc fericirii eterne. Există însă o singură condiţie: aceea de a persevera în credinţa lui Isus, indiferent de direcţia din care bate vântul. Numai aşa vom împărtăşi deplin experienţele unor oameni ca Iosif şi Iov.

Te vei gândi, poate, dragul meu cititor, că astfel de experienţe sunt expirate, că nu mai au loc în secolul XXI. În cea de-a treia parte a acestui articol voi prezenta unul sau două exemple de oameni contemporani, care trăiesc experienţa lui Iosif sau experienţa lui Iov.


Aceasta este al doilea articol din seria de trei publicate în revista "Împreună"...

Privind spre munte (1/3)

Umbrele amurgului deveneau tot mai lungi în valea care se întindea înaintea lui. Tânărul admiră pentru câteva clipe apusul apoi se întoarse la datoria pe care o avea, aceea de a sluji. Când îşi termină treaba s-a dus, obosit, la culcare fără să bănuiască măcar surprizele pe care dimineaţa avea să le aducă atunci când va sosi.

Dimineaţa, devreme, stăpânul ieşi, ca de obicei, pe acoperişul casei pentru a se ruga. Tânărul slujitor era şi el acolo, pregătit să slujească. Într-o clipă de răgaz, el îşi aţinti privirea în aceeaşi vale pe care o admirase cu o seară înainte. Teama puse de îndată stăpânire pe el şi, cu vocea tremurândă, întrebă: „Domnul meu, ce vom face”? Întrebarea era una pertinentă. În timp ce oraşul se odihnea în liniştea nopţii, un detaşament al armatei duşmane înconjurase cetatea lipsită de apărare. Stăpânul privi oştirea preţ de câteva clipe apoi se uită spre munte. Pe un ton calm, amestecat cu recunoştinţă, răspunse întrebării adresate de slujitorul său: „Nu-ţi fă griji. De partea noastră sunt mult mai mulţi”.

Teama dispăru din ochii tânărului slujitor, lăsând loc pentru uimire. Cine să ne apere pe noi?!?! Armata ţării noastre este cu împăratul, departe de-aici. Atunci Elisei rosti o rugăciune simplă: „Doamne, deschide-i ochii ca să vadă”! Finalul acestei relatări se găseşte în A doua carte a Împăraţilor, la capitolul 6.

Noi, oamenii, avem obiceiul de a ne îngrijora peste măsură. În fiecare zi ne trezim cu mintea plină de griji, cu întrebări fără răspuns şi planuri incerte. Căutăm soluţii la problemele noastre, de cele mai multe ori eşuând în eforturile noastre de a ne face viaţa mai plăcută, mai bună. Atunci când o alegere greşită a provocat o schimbare iremediabilă în viaţa noastră, nu încetăm să visăm la viaţa pe care am fi putut s-o avem dacă… dacă n-am fi comis greşeala respectivă… dacă am fi renunţat la mândrie şi încăpăţânare şi am fi ascultat vocea acelora care ne doresc binele… dacă am fi anticipat accidentul/greşeala care avea să ne schimbe viaţa pentru totdeauna. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă respectam legea şi mergeam cu 100 km/h în loc să merg cu 170 km/h? Evident, aş fi ajuns mai târziu la destinaţie, dar mai bine mai târziu decât niciodată, mai bine mai târziu şi întreg, decât un „ocol” pe la spital. Acesta este numai un exemplu de gânduri amestecate cu regrete tardive.

Uneori nici n-a fost vina noastră că am ajuns unde suntem acum, accidentul/evenimentul care ne-a schimbat viaţa într-un mod iremediabil n-a fost provocat de noi, ci de alţi oameni, în care am avut încredere, dar care s-au înşelat, ne-au dezamăgit. Poate că n-am mai vorbit cu ei de-atunci, poate că îi vom evita şi-i vom urî toată viaţa noastră pentru acel moment în care ne-am lăsat călăuziţi de ei către o viaţă pe care nu ne-am dorit-o niciodată. Ah, dacă aceste regrete ar putea, cumva, să repare greşeala, am regreta mai mult, mai profund trecutul nostru. Dar regretele nu ajută la nimic. Istoria nu mai poate fi schimbată. Ceea ce putem face însă este să acceptăm trecutul şi să privim spre viitor; să nu ne mai gândim la ce-am fi putut face dacă… ci la ce putem face acum.

Lucrul acesta însă nu poate fi făcut fără un ajutor din afara noastră. Şi ţin să-ţi spun, dragă cititorule, că ştiu pe Cineva care este nerăbdător să te ajute. Dumnezeu a fost şi este întotdeauna prezent lângă noi, atunci când traversăm perioade mai dificile din viaţa noastră, aşteptând să rostim o rugăciune doar, înainte de a interveni. Dar cine oare se mai gândeşte la Dumnezeu când are probleme?!?! Unii oameni Îl acuză de necazurile care vin peste ei, considerând că sunt blestemaţi de Dumnezeu; e numai normal să nu apeleze la El atunci când încercările vin, întrucât, în viziunea lor, Dumnezeu este cauza problemei, nu soluţia ei. Şi pentru că nu au pe nimeni altcineva care să le ofere o rezolvare a problemei, oamenii caută singuri, în puterea şi în inteligenţa lor, o soluţie viabilă. Când însă puterea sau inteligenţa lor sunt afectate, descurajarea pune stăpânire pe ei aşa cum întunericul învăluie pământul după apus.

Slujitorul lui Elisei, despre care vorbeam în debutul acestui articol, nu s-a gândit la faptul că Dumnezeu poate interveni în favoarea sa. Teama l-a cuprins atunci când şi-a dat seama că Dotanul era înconjurat de armata siriană. Şi-a dat seama că puterea şi inteligenţa lui nu-l pot scăpa de la moarte şi disperarea a pus stăpânire pe el. Dar Elisei s-a rugat pentru el, ca Dumnezeu să-i deschidă ochii şi să vadă mântuirea pregătită de El chiar înainte ca tânărul slujitor să-şi dea seama de problema pe care o are. În acelaşi fel avem şi noi nevoie să ni se deschidă ochii şi să vedem soluţia pe care Dumnezeu o avea pentru problema noastră cu mult înainte ca noi să ne dăm seama că avem o problemă.

Da, Dumnezeu are soluţii pentru toate problemele cu care te confrunţi acum, cât şi pentru cele pe care le vei întâmpina în viitor. Tot ce trebuie să faci este să te rogi ca El să-ţi deschidă ochii şi să vezi drumul pe care ţi l-a pregătit ca să mergi pe el. Rămâne însă o altă problemă pentru cei care reuşesc să Îi permită lui Dumnezeu să-i ajute în problemele lor, o întrebare al cărei răspuns este mai greu acceptat: de ce? Pentru cei care ne-am obişnuit să avem o relaţie cu Dumnezeu, este destul de dificil să acceptăm că uneori Dumnezeu permite încercărilor să ne inunde viaţa. Ne-am aştepta să ne meargă totul perfect şi nu înţelegem motivul pentru care drumul nostru străbate, uneori, valea umbrei morţii.

Apostolul Pavel oferă un răspuns la întrebarea de mai sus; el spune că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său” (Romani 8:28). Pavel le scrie romanilor despre slăbiciunile pe care fiecare dintre noi le avem, fie fizice, fie spirituale şi despre ajutorul pe care Duhul Sfânt ni-l oferă în rugăciunea noastră pentru salvare. Toate lucrurile, fie bune, fie rele, lucrează împreună spre binele celor chemaţi de Dumnezeu, pe care El i-a mântuit. Şi ştim că Isus Christos a murit pentru toţi oamenii, inclusiv pentru tine, şi pentru mine. Deci, tot ceea ce ni se întâmplă, îngăduit de Dumnezeu, este spre binele nostru, ca să ne îndrepte paşii către Împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu. Este adevărat că avem probleme, trecem prin încercări, dar suferinţele de acum nu se pot compara cu slava pe care Dumnezeu doreşte să ne-o dea (Romani 8:18). Pavel vorbea în primul rând de suferinţele pe care creştinii erau nevoiţi să le îndure din cauza credinţei lor, din cauza misiunii lor, suferinţe pe care Pavel însuşi le experimentase. Dar cred că el vorbeşte şi de spre celelalte probleme care vin peste noi în acelaşi mod în care au venit peste Iov.

Dar, indiferent de problemele pe care le avem, nu trebuie să uităm un lucru: Dumnezeu este cu noi şi cunoaşte soluţia. Tot ce trebuie să facem este să ne rugăm şi să avem încredere în faptul că El va interveni în favoarea noastră. Pavel întreba retoric: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Romani 8:31). Elisei ştia că Dumnezeu este cu el la Dotan şi nu era deloc îngrijorat pentru viaţa lui. De ce să nu facem şi noi ca el? Şi noi ne putem încrede în Dumnezeul care controlează istoria şi care ne poate scoate din necaz. Dacă n-am făcut lucrul acesta până acum, este momentul să părăsim priveliştea sumbră a văii şi să privim către munte, pentru a-L vedea pe Dumnezeu pregătit să lucreze pentru noi binecuvântări care depăşesc imaginaţia noastră limitată.

Dar Elisei n-a fost singurul care a avut o astfel de experienţă. Vom studia în continuare şi alte exemple biblice de oameni care s-au încrezut în Dumnezeu şi vom învăţa câte ceva din experienţa fiecăruia dintre ei.


Acesta este primul articol dintr-o serie de trei care au fost publicate în revista "Împreună"...

Deschide ochii

Noi oamenii suntem ignoranţi şi ne şi lăudăm cu asta. Vorbim despre Dumnezeu de parcă noi L-am fi creat şi ştim totul despre El. Ni-L imaginăm stând cu fulgerele în mână (de parcă L-ar chema Zeus), aşteptând să greşeşti şi să-ţi taie craca de sub picioare; ar urma apoi să cazi în gol până în fundul iadului unde duşmanul lui Dumnezeu, dracu', te-ar lua în primire şi ţi-ar oferi cazare veşnică într-unul dintre cuptoarele lui bine încălzite. Ai putea spune, totuşi, dacă te-ai gândi un pic, că diavolul şi Dumnezeu sunt parteneri în afacerea asta care pune la prăjit oamenii pentru eternitate.

De fiecare dată când păţim ceva rău, ne gândim că ne-a pedepsit Dumnezeu pentru relele pe care le-am făcut. Încă de când suntem mici suntem învăţaţi că Dumnezeu e sus şi ne vede când facem boacăne şi că trebuie să nu facem nimic, ca să nu ne ardă Domnu' cu foc. Nu-i de mirare că, după câţiva ani în care auzim fraza asta repetată de părinţi, de bunici, de fraţii mai mari sau chiar de prietenii de familie, această idee ni se întipăreşte atât de bine, atât de adânc în minte încât, atunci când creştem mari, suntem convinşi că este adevărul absolut. Şi totuşi, nimic mai departe de adevăr.

Imaginea pe care ne-am făcut-o despre Dumnezeu este atât de înrădăcinată în noi (pentru că seamănă cu noi), încât nu putem crede ceea ce Dumnezeu Însuşi ne spune despre Sine; noi credem că El minte, iar noi avem dreptate. Şi asta pentru că suntem ignoranţi, pentru că refuzăm cu tot dinadinsul să-L cunoaştem aşa cum este El, nu aşa cum ni-L imaginăm noi.

Am citit adineaori o ştire interesantă. Un sud-corean a vrut să jefuiască o profesoară, dar se pare că şi-a ales greşit victima. În loc să-i dea banii, profesoara a început să-l consilieze şi i-a vorbit din Scriptură. După ce agresorul şi-a cerut scuze, profesoara i-a făcut cadou un mp3 player cu muzică creştină. În urma refuzului profesoarei de a-l reclama la poliţie, agresorul s-a predat singur. Un caz similar s-a petrecut în SUA unde o vânzătoare l-a convins pe hoţ să renunţe la jaf spunându-i că Dumnezeu îl iubeşte.

Aşa mi-a venit în minte un verset din Scriptură care zice-aşa: "Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?" (Romani 2:4). Nu vezi?!?! Nu fulgerele Lui, nu ameninţarea cu închisoare veşnică în iad, nu nenorocirile care ni se întâmplă, NU... ci bunătatea Lui, dragostea Lui te îndeamnă la pocăinţă. Nu vezi?!?! Atunci eşti la fel de ignorant ca şi mine, la fel de puţin dispus să crezi, să-L cunoşti pe Dumnezeu. Deschide bine ochii şi vezi! Vezi bunătatea care te îndeamnă la pocăinţă! Vezi dragostea care nu foloseşte mijloace coercitive! Vezi lumea aşa cum este, nu aşa cum ţi-au descris-o părinţii sau cum ţi-ai imaginat-o tu! Vezi-L pe Dumnezeu şi pocăieşte-te!

Dreapta credinţă (2)

Creştinismul în Vechiul Testament...

Am vrut să numesc aceast articol "Creştinismul înainte de Christos", dar aşa ceva ar fi absurd... La început a fost Christos şi târziu, mult mai târziu, a apărut şi creştinismul... Ideea era că religia creştină s-a născut cu mult înainte de întruparea lui Christos... Pentru a înţelege acest lucru este însă nevoie să explicăm câteva noţiuni de bază...

Creştinismul este acea religie/credinţă care susţine mântuirea/salvarea din păcat şi din moarte prin jertfa înlocuitoare a lui Iisus Christos. Mântuirea este un dar de la Dumnezeu şi este primit prin credinţă... Un om nu poate "cumpăra" mântuirea prin faptele lui, oricât de multe acte caritabile ar fi făcut, oricât de bine s-ar fi străduit să păzească Legea lui Dumnezeu. Scriptura spune clar: "căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu" (Efeseni 2:8). Prin urmare, oricine acceptă jertfa mântuitoare a lui Iisus Christos, poate fi numit creştin.

Se naşte de aici o întrebare foarte interesantă: cine a fost, de fapt, primul creştin (în sensul modern al cuvântului, căci termenul este derivat din grecescul Christos, traducerea din ebraică a cuvântului Messia)? Primul creştin a fost acela dintre oameni care a crezut pentru prima dată în jertfa lui Iisus Christos. Dar care era numele lui? Înainte de a răspunde la această întrebare, trebuie să lămurim o altă problemă legată de Iisus Christos şi jertfe...

Imaginaţi-vi-l pe Abel... într-o zi, acesta se hotărăşte să aducă o jertfă lui Dumnezeu, un miel din turma de care el avea grijă. Fratele său mai mare, Cain, decide să aducă şi el o jertfă, dar el vrea să jertfească ceva legume, zarzavaturi sau, poate fructe. Cert este că el a adus jertfă din roadele pământului, roade ale propriei lui munci. Dumnezeu primeşte jertfa lui Abel, dar nu şi pe cea a lui Cain. În mânia care-l cuprinde, Cain ucide pe Abel. Dar, de ce a acceptat Dumnezeu jertfa lui Abel şi nu a primit-o pe cea a lui Cain? De ce era atât de important ca omul să jerfească un miel?

Să parcurgem acum câteva milenii în timp, câteva zeci sau sute de kilometri în spaţiu. Ne aflăm într-un loc pustiu, undeva pe valea Iordanului. Un om îmbrăcat într-o haină din păr de cămilă, semn că este profet, predică mulţimii care se adunase lângă râu. Le vorbeşte despre cuvintele profeţilor, despre Messia. La un moment dat, atenţia îi este atrasă de către un om pe care nu-l mai întâlnise niciodată mai înainte. După o scurtă pauză, strigă, plin de bucurie amestecată cu reverenţă: "Iată MIELUL lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii".

Ce însemna deci mielul pe care Abel îl aducea ca jertfă? Mielul acela era un simbol al Mielului lui Dumnezeu, un simbol al lui Iisus Christos; mielul acela nevinovat pe care Abel l-a adus ca jertfă simboliza chiar jertfa pe care Dumnezeu avea să o aducă pe altarul numit Golgotha. Dar stai!!! De ce aducea Abel jertfă?

Aţi auzit, probabil, de protoevanghelie. Este vorba de cuvintele pe care Dumnezeu le rosteşte faţă de şarpe, în prezenţa lui Adam şi a Evei: "Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; Aceasta (sămânţa) îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul" (Geneza 3:15). Cred că e lensne de înţeles că Dumnezeu nu se referea la un război între şerpi şi oameni. Sămânţa femeii despre care vorbeşte Dumnezeu aici este Iisus Christos. Aceeaşi promisiune va fi făcută lui Avraam (vezi Geneza 22:18). Dumnezeu foloseşte acelaşi cuvânt, la singular, "sămânţa". În capitolul 3 din Epistola lui Pavel către Galateni, apostolul explică faptul că sămânţa aceasta este, de fapt, Iisus Christos. Dar care este sămânţa şarpelui? Şarpele fusese, de fapt, mediumul pe care-l folosise Lucifer pentru a o amăgi pe Eva. De aceea cartea Apocalipsei îl identifică pe Satana ca fiind "balaurul cel mare, ŞARPELE CEL VECHI" (Apocalipsa 12:9). "Şarpele cel vechi" face o referire clară la şarpele din Eden. Prin urmare, vrăjmăşia la care se referă Dumnezeu în Geneza 3:15 este între Iisus Christos şi urmaşii diavolului. În cele din urmă Christos avea să iasă biruitor, zdrobind capul "şarpelui".

Ce înseamnă cuvintele pe care Dumnezeu le-a spus şarpelui? Înseamnă că Dumnezeu a făcut omului o promisiune: îl va elibera din robia lui Satan. La poarta grădinii, Dumnezeu îi explică omului Planul de Mântuire şi, pentru a fi sigur că omul îşi va aminti de promisiunea Sa, Dumnezeu îl învaţă pe Adam cum să aducă o jertfă. Mielul este simbolul nevinovăţiei, arătând faptul că Mântuitorul avea să fie nevinovat. Cu toate acestea, aşa cum mielul murea pe altar, nevinovat, la fel şi Mântuitorul avea să moară, nevinovat, pentru ca cei vinovaţi să poată fi mântuiţi. Plata păcatului era moartea şi singura soluţie posibilă pentru ca omul să fie mântuit, era ca altcineva, nevinovat, să moară în locul omului. Dar, pentru că "toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu" (Romani 3:23), trebuia ca Altcineva, Cineva fără păcat, să moară în locul omului. Acel Cineva, pe care Adam avea să-L numească "Cel Promis", pe care Iaacov Îl va numi "Şilo" iar profeţii de mai târziu Îi vor zice "Messia", Acel Cineva nu este altul decât Iisus Christos.

Ca semn al faptului că omul îşi aduce aminte de promisiunea făcută lui Adam şi Evei şi al acceptării jertfei mântuitoare a lui Christos, omul avea să jertfească un miel, simbol al nevinovăţiei. Când Cain şi Abel au fost suficient de mari, Adam le-a povestit istoria căderii în păcat, le-a vorbit despre promisiunea lui Dumnezeu de a-i mântui din păcat şi i-a învăţat să aducă jertfă un miel. Cred că primul creştin a fost, deci, Adam. Dar, pentru că Scriptura nu-l menţionează vreodată aducând o jertfă, voi spune că primul creştin a fost Abel.

În cartea Evrei, la capitolul 11 ni se spune că el a adus o jertfă prin credinţă, credinţa în Mântuitorul care avea să vină. Fiecare credincios îşi învăţa copiii cum să aducă jertfă şi ce însemna, de fapt, acea jertfă. Poate că Avraam nu a reuşit să înţeleagă prea bine cum anume jertfa lui Christos îl scapă pe el de la moarte, aşa că, într-o noapte, Dumnezeu îi cere să-l jertfească pe Isaac. Acolo, pe Moria, Dumnezeu îi predă lui Avraam aceeaşi lecţie a credinţei, pe care i-o predase lui Adam. Acolo Isaac este înlocuit pe altar de un berbece, apărut parcă din senin. Avraam credea că Dumnezeu poate învia morţii şi, mai mult, aştepta a doua venire a lui Christos. Prin urmare, Avraam a fost şi el creştin. Nepotul său, Iaacov, ştia despre prima venire a lui Iisus pe pământ (Geneza 49:10) şi Moise la rândul lui ştia (Deuteronom 18:15). Până şi Iov auzise despre Mesia (Iov 19:25).

Poate că unii dintre voi v-aţi întrebat cum erau mântuiţi oamenii înainte de moartea lui Iisus pe Golgota. Ţinând cont de faptul că Dumnezeu nu Se schimbă, că El este imuabil, şi ţinând cont de capitolul 11 din Evrei, putem afirma, fără să greşim, că şi înainte de întruparea lui Iisus, oamenii erau mântuiţi prin credinţă, la fel ca cei de astăzi.

Care este, deci, dreapta credinţă? Este credinţa lui Abel, credinţa lui Avraam, credinţa lui Moise... este credinţa în sângele lui Iisus Christos, în mântuirea prin har oferită de Dumnezeu...

Dreapta credinţă (1)

Introducere

Dacă există un singur Dumnezeu, de ce atâtea religii? Sau, dacă există o singură Scriptură, de ce atât de multe culte creştine? Iată două întrebări al căror răspuns ar putea conduce la o mai bună înţelegere a motivelor pentru care creştinii nu sunt uniţi în Christos, aşa cum ar fi normal. Există peste 3000 de religii care-şi spun creştine, fiecare având credinţa ei, mai mult sau mai puţin diferită de alte religii "creştine". Dar care dintre acestea are Adevărul? Care dintre acestea este credinţa cea dreaptă?

Pentru a răspunde la ultima întrebare, trebuie să pornim de la sursă, de la sursa credinţei. Cine a întemeiat Creştinismul? Sfântul Petru?!? Sfântul Andrei sau Sântul Pavel? NU... Ci creştinismul a fost întemeiat de Însuşi Iisus Christos. Practic, a fi creştin, înseamnă să crezi în Christos, în mântuirea oferită de El, înseamnă a fi un urmaş al lui Christos. A fi creştin înseamnă a fi ca Christos. Să nu uităm că numele de "creştin" s-a născut tocmai în felul acesta. Deşi, la început, era un nume de batjocură, creştinii au purtat acest stigmat cu mândrie. Cândva, în jurul anului 34 AD, urmaşii lui Christos din Antiohia au început să fie arătaţi cu degetul pe stradă, gest însoţit de fraze care începeau cu "uite-l pe Christos...". A fi creştin, deci, înseamnă a-l urma pe Christos, a fi ca El. Iar pentru a descoperi care este adevăratul creştinism, care este dreapta credinţă, trebuie să-L întrebăm pe Dumnezeu.

Ţinând cont de faptul că nici un om nu ştie numărul de telefon sau adresa de e-mail a lui Dumnezeu, în procesul acesta de redescoperire a dreptei credinţe va trebui să ne rezumăm la Sfânta Scriptură şi doar la Scriptură, aşa cum zicea şi Martin Luther. De ce doar Scriptura? Pentru că eu cred, aşa cum mulţi alţi creştini cred, că Sfânta Scriptură este singura carte inspirată de Dumnezeu, că în ea se găseşte Adevărul cu privire la credinţa cea dreaptă, "care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna".

Ori ce om, care-şi propune să descopere Adevărul în ceea ce priveşte religia creştină, trebuie să se abţină de la compromis. În momentul în care deschizi Scriptura, trebuie să "uiţi" tot ce-au zis oamenii despre Dumnezeu şi mântuire şi să-L laşi pe Dumnezeu Însuşi să-ţi vorbească prin cuvintele Scripturii. Dacă vrei cu adevărat să afli care este dreapta credinţă, atunci trebuie să crezi Scriptura şi să accepţi învăţăturile cuprinse în ea, indiferent de ce cred ceilalţi, indiferent de ce ai crezut mai înainte; altfel, o citeşti degeaba...

Am vorbit puţin mai sus despre cunoaşterea Adevărului... Dar, ce este Adevărul? Aceasta este aceeaşi întrebare pe care Pilat o adresa lui Iisus Christos, însă el nu a primit răspuns. Dar noi ştim răspunsul, îl ştim pentru că l-am citit în Scriptură: "Eu sunt, calea, Adevărul şi viaţa" zicea Însuşi Iisus (Ioan 14:6). Deci, căutând Adevărul, Îl caut, de fapt, pe Iisus Christos.

Vom rămâne surprinşi să descoperim că religia creştină, cea care vesteşte mântuirea prin jerfa lui Iisus Christos, a existat cu mult înainte de naşterea lui Christos în Betleem. Ştiu, sunteţi poate surprinşi de afirmaţia mea... În al doilea articol despre dreapta credinţă voi trata acest subiect şi vom observa, bazându-ne exclusiv pe Sfânta Scriptură, că religia creştină are o "vechime" de cel puţin 4.000 de ani...

Primul Adventist din istoria lumii

Sunt un pasionat cercetător al Scripturii, motiv pentru care am descoperit unele lucruri fascinante în studiul meu. Unul dintre acestea are legătură cu cea mai longevivă religie din istoria Planetei Albastre.
Studiind istoria religiilor, mi-am pus adesea următoarea întrebare: Cine a fost primul Adventist de Ziua a Şaptea din istoria lumii??? Am fost surprins să descopăr răspunsul acolo unde mă aşteptam cel mai puţin, adică în Sfânta Scriptură...
Ceea ce voi expune mai jos este ceva "nou" chiar pentru mulţi dintre adventişti, şi aceasta nu pentru că inventez o teorie istorică de care n-a mai auzit nimeni ci pentru simplul fapt că (aproape) nimeni n-a mai observat ceea ce urmează să prezint...

Trebuie menţionat că, pentru a fi credibil, un argument trebuie susţinut de cel puţin două texte din Scriptură, în felul acesta eliminând posibilitatea unei interpretări greşite a unui singur text...

Primul text biblic care mi-a atras atenţia a fost cel din Iuda 1:14.15:
"Şi pentru ei a proorocit Enoh, al şaptelea patriarh dela Adam, cînd a zis: "Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, CA SĂ FACĂ O JUDECATĂ împotriva tuturor, şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite, pe cari le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară, pe cari le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi".
Este vorba aici despre un moment din istorie în care Christos vine să aducă JUDECATA. Dar la care dintre cele două veniri ale lui Christos se referă Enoh? Pentru el, ambele erau în viitor. Scriptura însă ne lămureşte imediat, chiar prin cuvintele lui Iisus Christos: "Dumnezeu, în adevăr, n'a trimes pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mîntuită prin El" (Ioan 3:17). Adică, misiunea primei veniri a lui Iisus Christos pe pământ a fost aceea de a aduce mântuirea, nu judecata. Dar este această concluzie corectă? Iată ce spune acelaşi apostol, în Apocalipsa 22:12: "Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui". Cînd scria Ioan aceste cuvinte?!?! La mai bine de 60 de ani după înălţarea lui Isus. Deci, această venire, care aduce răsplata, este a doua venire a lui Christos. Dar, cum poate El să ştie ce răsplată va da fiecăruia, dacă, în prealabil, nu l-a judecat?
Deci, la prima Sa venire, Christos a venit să mântuiască lumea... La a doua Sa venire, va face o judecată şi va împărţi răsplata. Prin urmare, la care dintre cele două veniri ale lui Christos se referea Enoh? Evident, la cea de-a doua. Dar textul din Iuda nu este suficient ca să mă asigure că am tras concluzia corectă... Prin urmare, mergem în cartea Evrei.

Din lipsă de spaţiu nu voi posta aici întreg pasajul din Evrei 11:5-16, dar vă invit să-l citiţi înainte de a parcurge mai departe acest articol. Ideea la care vreau să mă refer este aceea că Enoh îşi dorea o "patrie mai bună" (v. 16) pe care spera să o primească atunci când Christos avea să vină a doua oară, pentru că El trebuia să judece mai întâi, apoi să ofere răsplata.
Care este concluzia la care am ajuns până acum??? Enoh a fost primul Adventist, în sensul modern al cuvântului (latina nu se vorbea pe-atunci :D). Dar oare, păzea el Sâmbăta? Aceasta este întrebarea la care vom căuta să răspundem în continuare...

Să ne întoarcem în timp cu mai bine de 500 de ani înainte de naşterea lui Enoh. În Geneza, la capitolul 2:1-3 citim: "Astfel au fost sfîrşite cerurile şi pămîntul, şi toată oştirea lor. În ziua a şaptea Dumnezeu Şi -a sfîrşit lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S'a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvîntat ziua a şaptea şi a sfinţit -o, pentrucă în ziua aceasta S'a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse". Nici nu-i zicea sâmbătă, ci, pur şi simplu, ziua a şaptea. Ce s-a întâmplat atunci?!?! Dumnezeu Se odihneşte. De ce?!?! Obosise??? Nu, ci voia să dea un exemplu omului pe care tocmai îl făcuse. Dumnezeu a sfinţit ziua a şaptea, adică a pus-o de-o parte, a făcut-o deosebită de celelalte zile? Cu ce scop? De ce a sfinţit Dumnezeu ziua a şaptea? De ce n-a sfinţit-o pe prima, sau pe a şasea? Răspunsul îl găsim în a doua cartea Scripturii.
"Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s'o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pămîntul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S'a odihnit: de aceea a binecuvîntat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o" (Exod 20:8-11). De ce a sfinţit Dumnezeu ziua a şaptea?!?! Pentru că în ziua a şaptea Dumnezeu a sfârşit lucrarea de creaţie a lumii noastre. Şi, pentru a ne aduce aminte că El a făcut lumea aceasta, ne-a lăsat în grijă ziua a şaptea. În fiecare a şaptea zi, omul, începând de la Adam (căci Dumnezeu n-a sfinţit ziua a şaptea la Sinai, ci în Eden), trebuia să-şi aducă aminte că Dumnezeu este Acela care a creat această lume, că n-am apărut la întâmplare, prin evoluţie.

Tot în cartea Genezei, la capitolul 5, citim: "După naşterea lui Metusala, Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani; şi a născut fii şi fiice" (v. 22). Ori, dacă Enoh a umblat cu Dumnezeu, înseamnă că Dumnezeu i-a vorbit despre ziua a şaptea, pe care Însuşi Dumnezeu a sfinţit-o, Dumnezeul care nu Se schimbă (Iacov 1:17; Maleahi 3:6). Să nu uităm că însuşi Adam era în viaţă când s-a născut Enoh, şi putem afirma, fără să greşim, că i-a povestit lui Enoh despre cum a fost creată lumea, despre ziua de odihnă (Shabbat), despre căderea în păcat... Era deci, numai normal, ca Enoh să păzească ziua a şaptea... Şi, deoarece am stabilit mai sus că el era şi Adventist, îl putem numi, fără să greşim, Adventist de Ziua a Şaptea, primul AZŞ din istoria omenirii... Noe, Avraam, Isaac şi Iaacov sunt doar câteva nume ale altor Adventişti de Ziua a Şaptea (vezi Evrei 11) care au trăit cu mii de ani înainte de noi. Cum puteţi spune, deci, că Adventismul s-a născut în SUA în secolul XIX??? Această afirmaţie ar putea fi adevărată, dacă îi facem o mică ajustare: Adventismul modern s-a născut în SUA secolului XIX... Dar Adventismul modern nu este diferit de cel "clasic" decât prin poziţia sa pe axa timpului, pentru că AZŞ din ziua de azi propovăduiesc aceeaşi apropiere de Dumnezeu pe care a avut-o Enoh, vorbesc despre aceeaşi cetate pregătită pentru cei credincioşi, despre apropiata revenire a lui Christos, cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată şi să împartă răspalta... Cei ce vor călca pe urmele lui Enoh, vor ajunge şi ei acolo unde este el, adică în ceruri, lângă Dumnezeu. Aşa să ne-ajute Dumnezeu!!!